Media

Batranetea
  • Batranetea iarna vietii.

Am deschis poarta sufletului în miez de iarna şi m-am înfiorat. Ce am vazut?poza9

     Un băieţel sau poate o fetiţă, slabă, îngheţată şi flămândă, într-o geroasă noapte de iarnă. Afară, în viscol şi nămeţi, îmbrăcată într-o haină veche, ponosită şi ruptă. O fetiţă sau poate un băieţel vlăguit, speriat, singur şi abandonat, aflat la capătul puterilor, la capătul drumului. Şi frigul, care este peste tot, gerul, zăpada si gheaţa sunt cele care-l înconjoară. Izolare, nemişcare, uitare este totul. Zăpada din clepsidra timpului s-a scurs toată. Au mai rămas câţiva fulgi care planează uşor, precum scurgerea ireversibilă a clipelor. Planează uşor, sau se prăbuşesc vertiginos cu greutatea unei avalanşe…

     Iarna cu ziua ei cea scurtă, cu timpul care trece şi nu se mai întoarce, puterea soarelui a cărui caldă mângâiere s-a îndepărtat şi a rămas o dulce amintire, răceala din om şi oameni, frigul din exterior dar mai ales cel interior, nu se mai încălzeşte natura umană. Nimic nu mai este verde, nimic nu mai freamătă, nimic nu mai încolţeşte.

     Şi în această noapte rece de iarnă, acest băieţel sau fetiţă, are în mânuţa ei o cutie de chibrituri. O cutie pe care o strânge în pumn, ca pe lucru cel mai de preţ, lucrul ultim şi de început. Focul ca început şi sfârşit, flacăra creaţiei şi a arderii, a purificării, a trecerii, a cenuşei. Flacăra pasiunii, a iubirii, a concepţiei şi cenuşa, ţărâna marelui final. Când s-a născut şi a respirat pentru prima dată, plămânii neobişnuiţi cu aerul parcă i-au luat foc, parcă i-au ars, i-au explodat şi a ţipat; când a deschis ochii pentru prima oară după ce a părăsit pântecul ocrotitor al mamei, lumina i-a ars pupilele, i-au dat foc ochilor, i-au infipt scântei de foc în creier. Un foc al senzaţiilor, al percepţiei, un foc atât de viu şi totuşi rece. Asemeni acestui foc al concepţiei, al naşterii, al începutului în această lume, această fetiţă sau băiat va aprinde, cu mânuţa lui tremurândă şi îngheţată, acest băţ magic de chibrit, această flacără vie şi totuşi atât de rece în noaptea geroasă de iarnă. Şi privind cu ochii ţintuiţi aceast element primordial al vieţii, işi va da seama că el îl poate încălzii, îl poate lumina, îl poate liniştii. Şi privind cu intensitatea care numai speranţa şi-o poate da, acest băiat sau fetiţă, va putea visa. Şi va simţi căldura, va simţi mirosul şi gustul bucatelor calde şi savuroase, va simţii bucuria sărbătorilor, va vedea bradul impodobit şi plin de cadouri, va vedea persoanele dragi, va auzi cântări vesele, vorbe calde, râsete vesele. Va simţi că e bine, că se poate simţi iarăşi vibrând, că poate iarăşi simţi.

     Orice în viaţă poate fi şi altfel. Orice poate fi mai bun, mai bine. Sărbatoarea iernii poate fi traită de acea fetiţa înfrigurată singură, flamândă, uitată de toţi, care priveşte pe un geam la bunătăţile, la bradul împodobit, la îndestularea din casă. Şi cu tot frigul, cu toată foamea, cu toată singurătatea, cu mâinile ei mici şi tremurânde, slabe şi îngheţate, a aprins un chibrit şi i-a privit flacăra jucăuşă şi caldă. Şi cu ochii aţintiţi la ea, a putut visa, a putut să simtă căldura magică a focului, a putut să se simtă fericită, împăcată, în timp ce trupu-i firav şi slăbit îi îngheţa încet şi sigur. Şi s-a stins chibritul şi s-a stins şi sufletul din ea, într-o ultimă rasuflare îngheţată. Şi nu a mai simţit nimic. Doar zăpada se aşternea încet, tăcută, imaculată, ca un voal, pe zâmbetul cald si pe faţa fericită.

     Aşa este şi bătrâneţea. Ne preface în copii cu trup neputincios, neajutorat. Privim la bucuriile vieţii ca prin acel geam magic, privim o lume de care ne despart atâtea. Simţim izolarea, simţim singurătatea, simţim rasuflarea rece a iernii vieţii, rasuflarea rece a Clipei. În această clipă ramâne importan un singur lucru, acela de a trăi demn, frumos şi plăcut ultimele clipe, de a face trecerea ca un vis, un somn prin care să faci pasul cel mare.

     Este important în viaţă să trăieşti demn, din plin şi frumos, să parcurgi primăvara, vara şi toamna vieţii aşa cum se cade fiecărei clipe, natural. Dar este cel puţin la fel de important, să îmbătrâneşti frumos, demn şi să te pregăteşti de marea şi tainica trecere. Să parcurgi la fel de frumos şi iarna vieţii, să şti când şi cum să îţi iei cutia magică de chibrituri şi să aprinzi chibrit după chibrit, până la ultimul. Să le priveşti flacăra jucăuşă, şi să îţi bucure clipa, să îţi aducă în faţa ochilor amintiri de mult uitate, scene ale vieţii care să-ţi încălzească sufletul îngheţat, să revezi persoane dragi şi să depeni amintiri la gura sobei. Să nu te mai simţi singur şi părăsit, rece şi uitat, inutil şi neputincios.

     Să aprinzi chibrit după chibrit şi să te înconjori de prieteni, de semeni dragi, care să te înţeleagă şi să păşească alături de tine în aceste clipe, să îţi fie aproape, să puteţi depăna la lumina lor amintiri, credinţe, dorinţe nemărturisite, vise neîmplinite, succese şi realizări.

     Cei care vor trece prin naştere vor trece şi prin moarte, cei care vor fi tineri şi în putere, vor trece şi prin bătrâneţe şi slăbiciune, toţi care visează la ce vor face, vor ajunge să viseze la ce au făcut, toţi cei care vor visa să trăiască, vor trăi visând. Ne pasă şi facem ceva să se vadă că ne pasă. Ne pasă şi vrem să se ştie că ne pasă. Ne pasă şi vrem să simţiţi acest lucru. Sunteţi cei care ne-au dat viaţă, cei care ne-au îngrijit şi ne-au învăţat, cei care ne-au fost sprijin şi suport. La randul nostru, pe nesimţite, deşi timpul se scurge diferit, vom ajunge ca voi dragi şi scumpi trecători împovăraţi de ani. Şi v-am dăruit din puţinul nostru, din tot sufletul, o magică făbricuţă de chibrituri. Chibrituri fermecate pe care vi le oferim din inimă şi vă rugăm cu lacrimi în ochi să le aprindeţi fericiţi. Să vă adunaţi în număr mare, să aprindeţi fiecare beţişorul lui, să le uniţi flăcările şi să formaţi o torţă, un rug, o flacără în soba fermecată a vieţii. Să vă adunaţi în jurul ei, să vă încălziţi sufletele şi să vă depănaţi amintiri dragi, să vă simţiţi fericiţi, împliniţi, să alungaţi tristeţea şi singurătatea. Iar dacă veţi vedea că flacăra din sobă scade, aprindeţi alte şi alte beţe de chibrit şi păstraţi-o vie. Este darul nostru cu ocazia sărbătorilor din iarna vieţii voastre. Este un loc în care să nu mai fie singurătate, tristeţe, inutilitate, slăbiciune, într-un cuvânt, moarte vie sau moartea înaintea morţii. Vrem să vă încălzim aceste ultime clipe din universul cel bătrân, să vă transformăm privirea tristă şi întunecată în stele sclipitoare, asemeni celor de pe cerul senin şi de cristal al nopţilor de iarnă.

     Vă iubim şi vă mulţumim. Fie ca flacăra sufletului vostru să reuşească să vă încălzească până în clipa cea mare, când se vor aşterne fulgii pe zâmbetul larg şi senin de pe faţa voastră dragă.

Sef Departament Psihologie
Psiholog Emilia Porfireanu, Doctorand